Prima serbare. Vreau acasa!

Cand am ajuns la gradinita, superba si suava, Anastasia mea, imbracata in inger, studia ieslea improvizata pe “scena”. Mi-a aratat incantata vaca, bebele din iesle, paiele pe care le mananca vaca si dintr-o data, hotarata, mi-a spus: “Mergem acasa!”.

“Dar ai serbare…”, am incercat eu. “Nuuuu, mergem acasa!”, a venit raspunsul ei printre lacrimi.

I-am lasat costumul pe coridor, la intrare, sperand cumva in mine ca ne vom reintoarce, ca-si va lua din nou costumul de inger, fara sa realizez ca tinand-o usor de mana, coborand scarile, alergand  prin curtea gradinitei, tineam deja de mana un INGER.

I-am spus in masina ca da, sunt suparata,  ca as fi vrut sa ramana la serbare, impreuna cu copiii.

In acelasi timp, realizam ca nu exista nicio miza, ca e atat de fals si ipocrit pentru mine ca parinte sa imi fortez si implicit sa imi pedepsesc copilul cu dezamagirea mea ca nu a inteles la 3 ani ca trebuia sa performeze intr-o serbare.

Ce vreau sa validez? Care e miza? Si, mai ales, care e RITMUL ei in a intelege care e mersul pe lumea asta?

Pentru cine e serbarea? Pentru mine? Pentru ea?

Mi-a dat pupic sa ma imbuneze. Am mai facut un pic pe suparata, incercand cumva sa ii comunic dezamagirea mea.  “Mama, happy”, imi ciripeste in romano-engleza ei “pescuita” de pe te miri unde, in nevoia ei de-a ma vedea vesela, zambitoare.

Si mi-am dat seama inca o data, ca asta fac ingerii, iti dau pupic de voie buna, impacare si pace.

Aceasta a fost adevarata noastra serbare, intr-un spatiu privat, intre mine si ea, fara lumini, decor, costume.

Ea si eu, eu si ea, ingeri in pijamale, la ora de nani, uitandu-ne pe Facebook la fotografiile postate de alti parinti de la serbare.

Va veni si timpul ei sa urce pe scena. Dar asta doar ea va decide cand.

Pana atunci, imi promit sa ma bucur de culcusul dintre aripile ei si fiecare pupic.

Me, happy :).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii

comentarii